De fapt, Romania e o tara cu multe clivaje, cu case faloase si nelocuite in satele golite de romanii care muncesc in strainatate, dar care nu mai au speranta intoarcerii, cu "copii ai dorintei", in care parintii investesc financiar, in lipsa unui "bine comun" de care nici statul, nici societatea nu se preocupa.

Am vorbit cu antropologul Vintila Mihailescu despre cum arata agenda sociala a Romaniei, in contrapondere cu agenda politicienilor si cu subiectele care ajung stiri. Lucrurile nu au continuitate, "azi subventionam cultivarea porumbului, maine reparam x scoli, poimaine mai dam bani la pensionari, asa incat pana si intentiile bune sau corecte isi pierd orice eficacitate".

Politica natalitatii, intr-o Romanie in care putine familii mai fac al doilea copil, investind in primul resurse imense pentru a-l face competitiv ori pentru a trai prin el ce nu au trait parintii, ar trebui sa ne puna pe ganduri.

La fel, cele doua Romanii, desi de fapt sunt mai multe, rurarul cu pungile lui de saracie si marile urbe. La sate, romanii plecati sa munceasca in strainanate si-au ridicat "case faloase". " Ca sa intretina apoi aceste case, migrantii au trebuit sa continue sa lucreze in strainatate, caci aici nu li s-a oferit nici o alta sansa. Irational? Da, economic vorbind, a fost irational - iar acum a venit nota de plata pentru aceste case pentru care costul intretinerii este exorbitant. Dar mie personal mi-ar fi greu sa acuz acesti oameni: ceea ce si-au dorit nu a fost avere, ci recunoastere sociala si demnitate. Si macar acolo, la tara, ei intre ei, au obtinut-o!", spune Vintila Mihailescu.

Scrieti la un moment dat ca va placea sa le dati un "test" studentilor, sa scrie pe o foaie de hartie cinci nume care sa reprezinte elita romaneasca de astazi. Nu o sa va rog sa faceti asta, dar sa scoateti totusi o foaie de hartie si sa scrieti cinci teme importante de pe agenda Romaniei.

As incepe cu o problema, nu cu o tema: negocierea unei viziuni politice - proiect de tara - pe macar 10 ani si pastrarea prioritatilor strategice de catre toate partidele/guvernele macar pe aceasta perioada. Toate guvernele au propus cel putin un "proiect de tara", daca nu mai multe, dar nici unul nu a fost coerent si consistent, fiind schimbat uneori in cateva luni. Problema cea mare este astfel ca nu stim ce ne dorim de la noi insine, dupa care ii suspectam din principiu pe toti cei care formuleaza o dorinta plauzibila. Nu stim nici ce fel de stat vrem sa fim/avem, care sunt responsabilitatile, reale, pe care statul isi propune sa si le asume sau, dimpotriva, sa le delege.

Daca ar fi sa imaginez acum cinci teme, acestea ar putea fi (si!) aceastea: Reducerea decalajelor geografice si sociale in redistribuirea resurselor si veniturilor (raportul intre 20% cei mai saraci cetatenii si 20% cei mai bogati a ajuns la cifra record de 8.3, ceea ce amplifica si potentialul de conflict social; Bucurestiul acumuleaza mai multe investitii decat nu stiu cate judete la un loc si are un nivel de viata peste media europeana, in timp ce in mii de sate, cotele de saracie sunt printre cele mai mari din Europa); Strategia capitalului uman pentru viitor (sanatate, educatie, cultura); Strategia energetica pe urmatorii macar douazeci de ani; IT si tehnologii de varf (suntem pe locul 99 din 100 de tari ale lumii la investitiile in tehnologii noi!); Strategia de conversie agrara, valorificarea a potentialului bio si agro-turism.

In ce masura sunt aceste teme asumate politic?

Majoritatea sunt, dar, de regula, doar declarativ si, mai ales, fragmentar si pompieristic: azi subventionam cultivarea porumbului, maine reparam x scoli, poimaine mai dam bani la pensionari etc. etc. Astfel, chiar si intentiile bune sau corecte isi pierd orice eficacitate

Dar mediatic? Se intalnesc undeva aceste agende, politica, media si agenda sociala, a Romaniei sa ii spuneam reale?

Mediatic se intampla ceva similar: nu exista o "agenda" a dezbaterilor publice, exista doar prime time al discutiilor in public. Astfel, nici cei care discuta, nici cei care asculta nu au - si nu pot sa-si formeze - o imagine cat de cat coerenta asupra realitatilor din tara. Si mai este un mic "detaliu": aproape orice stire este generalizata si devine parte a "ADN-ului romanului", asa, in general. Trei olimpici sau trei violuri devin pur si simplu "asta e Romania!"

Cat de corecta si cat de cliseica este aceasta sintagma, Romania reala? Ce i se opune? In mod firesc, ne-am gandi la Romania imaginara, adica ideala.

"Romania reala" este o formulare retorica, nascuta, din pacate, din perceptia (corecta!) a unui decalaj intre discurs si realitate, intre ceea ce se spune public si ceea ce se intampla de fapt. Or, din acest punct de vedere, Romania a devenit o tara tot mai putin cunoscuta de catre romani, care vad fie doar dezastrul, fie doar...succesurile! Unii vad doar cresterea spectaculoasa a PIB per capita (adica a bogatiei nationale), altii doar cresterea coeficientului Gini, adica mai pe romaneste, a gradului de saracie. O imagine neutra si realista, care sa accepte, de pilda, ambele tendinte pentru simplul motiv ca ambele pur si simplu exista si sa incerce apoi sa-si explice cum de economicul merge bine, in timp ce socialul merge prost, iar politicul a luat-o razna, ei bine, asa ceva a devenit un lucru tot mai rar.

Constatati, deseori, ca primul clivaj al Romaniei, punctul zero al celor doua Romanii asadar, este cel sat/oras. Ma intereseaza ce alte clivaje se nasc de aici.

Este, de fapt, un clivaj precum papusile rusesti: statistic vorbind, adica "in medie", este o prapastie care nu se reduce, ci creste, intre spatiul urban si cel rural, de la mortalitate infantila, longevitate sau stare de sanatate, la venituri, educatie sau infrastructura. Apoi, in interiorul ruralului exista comune bogate si pungi de saracie, aflate la decenii sau chiar secole unele de altele.

Cam un sfert din gospodariile rurale au insa venituri peste media nationala, exista un soi de clasa de mijloc rurala pe cale de coagulare, comportamentele de consum ale tinerilor din rural se apropie tot mai mult de cele ale tinerilor din urban etc. La extrema cealalta, orase in declin dramatic au mai totdeauna o centura de vile prospere. De aici se nasc apoi clivaje politice sau care se manifesta si politic, bazate mai mult pe frustrari mutuale: clasa creativa si clasa asistata, tineri si parinti, comunisti si democrati, pro-europeni si autohtonisti, elite si popor, ba chiar manelisti si anti-manelisti... De fapt, mai toate sunt proiectii ale vinei: cineva trebuie sa fie de vina pentru ce mi se intimpla mie si doar mie!

La ultimele teste nationale, o privire rapida peste rezultatele nationale ne arata ca exista efectiv o prapastie uriasa intre scolile din urbanul mic si din rural si cele din marile urbe. Note sub 5 la matematica in rural si in micile orasele. Absenteism de la examenele finale de gimnaziu in rural si in oraselele din tara. Suntem in fata unei Romanii de prima mana si a uneia de a mana a doua?

Statistic vorbind, da. Din noua insa, exista si in domeniul educatiei oaze si mlastini. O prima cauza a ramanerii in urma a ruralului este frecventa mult mai mare a saraciei: sunt gospodarii tot mai multe pentru care costurile educatiei pur si simplu sunt prea mari. As mai mentiona insa si un alt factor aparent fara legatura: infrastructura de transport. Cu drumuri neasfaltate si cu un transport integral privatizat, in unele comune pur si simplu e tot mai greu sa ajungi, unul dintre efecte fiind ca acolo nu mai ajung nici dascalii, nici medicii cu resedinta in alte localitati, astfel incat se formeaza rapid o spirala a saraciei.

M-am intors acum o vreme in satul natal, undeva in nordul Moldovei. Si aici, ca in atatea alte sate, tabloul avea nuante paradoxale: case noi imense, cu etaje, neterminate cele mai multe ale romanilor plecati la munca in strainatate, iar langa ele, aplecate, intrand usor in pamant, case batranesti. Doar din ele, si nu din toate, iesea fum pe horn, pentru ca in casele mari, in "vile" nu locuieste de fapt nimeni. Ce ne scapa din acest tablou?

Un procent urias din remitente, din banii castigati in strainatate, s-a dus in ridicarea unor "case faloase". Acestea nu au fost gandite functional, ci simbolic, ca gesturi de recunoastere sociala: am intrat si noi in randul lumii, suntem la fel ca voi, cei de la oras, cei moderni, cei occidentali - si am facut-o pe cont propriu, prin munca noastra.

Ca sa intretina apoi aceste case si acest standard, migrantii au trebuit sa continue sa lucreze in strainatate, caci aici nu li s-a oferit nici o alta sansa. Irational? Da, economic vorbind, a fost irational - iar acum a venit nota de plata pentru aceste case pentru care costul intretinerii este exorbitant. Dar mie personal mi-ar fi greu sa acuz acesti oameni: ceea ce si-au dorit nu a fost avere, ci recunoastere sociala si demnitate. Si macar acolo, la tara, ei intre ei, au obtinut-o!

Se vor intoarce acesti romani sa locuiasca in marile case din satele acum semi-abandonate? Vor redeveni ei tarani, in sensul plin al termenului?

In nici un caz! Tarani "in deplinul sens al cuvantului" nu mai erau deja de mult, majoritatea fiind de fapt somerii dezindustrializarii reveniti in satele de origine. Pe de alta parte, s-ar putea sa nu aiba incotro, daca situatia in Europa se inrautateste si vor fi alungati de acolo. La mijloc, da, sunt tot mai multi care si-ar dori sa se intoarca, dar inca nu au la ce si de ce...

In mentalul colectiv romanesc, taranul are conotatii pozitive. E resursa de autentic. Spunem ca vesnicia s-a nascut la sat, gasim sacrul mai degraba in bisericile mici de lemn decat in marile catedrale, purtam ii traditionale in cafenelele marilor orase, promitandu-ne o casuta la tara, atunci cand vom ajunge la pensie. Cum arata insa taranul in politicile guvernamentale?

Taranul nu a existat si nu exista in politicile guvernamentale! Profesorul Vladimir Pasti vorbea chiar de existenta a "doua tranzitii", una urbana, spre capitalism si economie de piata, si alta rurala, unde, dupa "reimproprietarire", satenii au fost lasati sa se descurce cum or sti, ceea ce a dus la un soi de tranzitie spre "feudalism" si economie de subzistenta. Nu vreau sa spun ca nu au fost si proiecte sau initiative corecte, dar au ramas necoordonate si neconsecvente.

Or, in agricultura e ca in cultura: nu se schimba peste noapte si printr-o decizie administrativa. Rezultatul este ca repartitia terenurilor in tara este identica cu aceea de la 1907 si ca avem cam de doua ori mai putini "tarani mijlocasi" decat atunci. In plus, nu ne-am hotarat inca ce fel de agricultura ne dorim, ce vrem sa facem cu unul dintre cele mai mari potentiale bio din Europa si cu atat mai putin cum intentionam (sau nu...) sa cuplam agricultura, satul si turismul.

Mai este Romania o tara agrara? Intr-un text din carte adaugati ca agrar nu inseamna agricol.

Nu Romania, ci reformele au fost agrare (centrate pe proprietate, adica "va dam pamant" si nu agricole (adica va ajutam sa-l lucrati eficient). Romania a ramas o tara cu un potential agricol foarte mare, doar ca productivitatea este foarte mica in conditiile in care exista milioane de gospodarii care au sub un hectar. De altfel, contributia agriculturii la formarea PIB a fost anul trecut pe undeva in jur de 2% - si asta in conditiile celei mai mari ponderi a populatiei ocupate in agricultura din UE. Mai pe scurt: avem cel mai mare numar de oameni care lucreaza in agricultura si cel mai mic profit din aceasta munca.

Imi amintesc, eram copil in 1990, cum au incercat sa apara asociatii agricole. Spun incercat, pentru ca au esuat covarsitor. De unde aceasta incapacitate de a ne strange laolalta, pentru acelasi scop?

Asocierea inseamna management, nu simpatie intre oameni si nici macar doar incredere! Exact asta ar fi insemnat o reforma "agricola": retrocedarea terenurilor in natura celor care pot si vor sa-l lucreze, restul fiind despagubiti in bani, libera circulatie a terenurilor si mai ales educatia agricola si mijloace financiare de sustinere. Nimic din toate acestea nu s-a intamplat, dar ne miram de ce in zone de saracie cronica, nivel minim de educatie si dupa decenii de CAP taranii nu au "initiative antreprenoriale"...

Intrebarea viza, mai departe, acest concept de bine comun, pe care il deplangem ca absent in Romania. De unde trebuie sa vina efortul comun pentru un bine general, dinspre societate sau dinspre stat?

Intrebare veche... De la societate, cand ajunge sa poata, dar de la stat ca sa apuce sa poata...

Pentru ca am vorbit putin despre batranii ramasi singuri in sate: cum arata batranetea la romani? Ma refer, desigur, la relatia societatii, dar mai ales a statului, cu batranii pe care ii au.

Mai intai, batranetea fizica era destul de rara, media de varsta fiind extrem de scazuta. Social insa, "batranul satului" avea totdeauna prestigiu - nu putere. Nu exista vreun "sfat al batranilor" care sa ia decizii, dar vorba batranilor era totdeauna luata in considerare.

Avem din ce in ce mai multi batrani si se nasc din ce in ce mai putini copii. Modelul aceasta al clasei de mijloc occidental, spuneti, aduce o noua paradigma: "copilul dorintei", un singur copil pe familie, dar care devine investitia principala, majora a parintilor. Gradinite scumpe, optionale sofisticate, cursuri de dans, informatica, limbi straine si dezvoltare cognitiva. Vorbiti de generatia mea aici si, intr-un fel, si despre copilul meu. Ce se ascunde in spatele acestei "inarmari" a copilului cu de toate? Il pregatim pentru o societate competitiva? A noastra sau a unei tari mai dezvoltate din Occident?

Modelul nu s-a nascut in Romania, si nici nu a fost "importat" ca atare, ca o moda vestimentara. El s-a nascut din noile realitati sociale ale familiei si ale economiei de piata, care au patruns - si atat cat au patruns - si la noi. Cat despre supra-investitia in copil, ea combina la noi mai multi factori: modelul vechi al grijii si ingrijorarii fata de copil (de la infasat la "sa nu-l traga corentul", sa nu se joace pe strada etc.), reusita prin procura (voi face totul pentru ca macar copilul meu sa faca ceea ce eu nu am putut sa fac), spiritul competitiv (trebuie pregatit de mic pentru a poseda toate "capacitatile" care sa-l faca un "winer"), egoismul pragmatic al tinerilor (trebuie sa am timp si pentru viata mea) etc. Uneori mai multe astfel de motivatii se combina si duc la "nevrozarea" atat a parintilor, cat si a copiilor: stressul adultilor si tulburarile psihice ale copiilor au crescut alarmant.

Copii mai putini, dar universitati mai multe. Cum se poate si unde duce aceasta neadecvare?

Este o problema angoasanta pentru universitati, care vor sa supravietuiasca pastrand acelasi numar de studenti si aceeasi oferta. Nu este insa adevarat ca avem prea multi studenti sau doctori: suntem, dimpotriva, pe un loc codas in UE si din acest punct de vedere. Unde gresim este insa cu invatamantul pre-universitar, in speta cel profesional, subevaluat social si avortat legal, si cu menirea universitatii in societatea viitoare, nu actuala.

Purtam acest dialog in anul Centenarului. Spre deosebire de alte teme, cum e scola despre care am vorbit, centenarul e prezent mai mult in discursul tuturor politicienilor si totusi mai putin in discursul social. Ce e esential in aceasta sarbatoare si ce nu trebuie sa ratam?

Ceea ce nu ar trebui sa ratam, dar vom rata cu siguranta este un bilant sine ira et studio: de unde am plecat acum o suta de ani, ce am realizat si ce nu am reusit atunci, unde ne aflam comparativ si ce putem face, in cunostinta de cauza, in continuare.

Acest an 100 de la Marea Unire ne prinde intr-un context de tensiuni. Sunt in continuare proteste, de un an de zile. Ce mai poate face "strada" in fata unor abuzuri ale politicienilor?

Vorbeati mai inainte, in legatura cu taranii, de asociere intru "binele comun" etc. Cred ca ceea ce ar fi de facut este ca "strada" sa intampine Marea Unire cu o minima unire, un soi de strada cu strada sa-si dea mana, ca sa spun asa; adica o minima asociere si ingaduinta reciproca pentru a creste presiunea pe masura rezistentei crescute a politicului.

Propuneti sa schimbam directia unei intrebari dezbatute in ultimii ani si puse de Lucian Boia: "De ce e Romania altfel", in "De ce e Romania astfel"? Care sunt avantajele acestei intoarceri catre astfelitate Romaniei? Daca stim ca suntem astfel si nu altcumva, putem afla si de ce? Si mai departe, ce facem?

In nici un caz nu propun asa ceva, ar fi ridicol! Este o formulare la fel de retorica precum aceea a Domnului Boia despre "De ce este Romania altfel?", si se plaseaza oarecum polemic cu aceasta. Polemic deoarece sunt ferm convins ca acest gen de circularitate a discursului romanesc despre romanitatea noastra, care recicleaza acelasi of si jale de, iata, peste o suta de ani, nu face decat sa ne indeparteze cu fiecare realuare de noi insine: mereu suntem altfel decat ar fi trebuit sa fim. E ca si cum am juca la cursele de cai din Germania si, iata, firea noastra tembela ne-a impiedicat sa castigam vreodata la tombola in Romania...

Am lasat, totusi, la final, intrebarea asupra celor cinci nume care sa reprezinte elita Romaniei de astazi.

- Imi pare rau, dar nu joc la acest gen de "tombola"...