Primul pas a fost adoptarea Regulamentelor Organice între 1831- 1832 în Muntenia și Moldova, care vorbeau despre unificarea politică. Apoi au apărut acordurile vamale între 1833 – 1835, precum și lichidarea posturilor vamale între cele două țări de la data de 1 ianuarie 1848. Acest lucru s-a întâmplat în timpul domniilor lui Mihail Sturdza și Gheorghe Bibescu.
Votul favorabil unirii a venit în urma Adunărilor ad-hoc de la 1857, care a dus la o înțelegere între Marile Puteri la Convenția de la Paris din 1858. Pe 4 decembrie
1861, Poarta Otomană recunoaşte unirea pe durata domniei lui Cuza. În 1862, el a unificat Parlamentul și Guvernul. După înlăturarea lui în 1866, unirea a fost consolidată de principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Constituția adoptată atunci a denumit noul stat România.
Unirea în contextul geopolitic european
Ordinea geopolitică a Europei dintre anii 1815-1853, a Rusiei și a Imperiului Otoman a fost stabilită ultima oară la Congresul de la Viena din 1815. Între timp, echilibrul s-a detrămat din cauza crizei interne în Imperiul otoman. Rusia țaristă avea planuri de expansiune spre Europa centrală și Balcani, dorind restabilirea influenței sale în Moldova și în Țara Românească.
S-au folosit de problemele religioase ale ortodoxiei în Imperiul Otoman și, în 1853, Rusia a început „Războiul Crimeii” împotriva turcilor, ocupând Principatele Române. Franța și Anglia se alătură Imperiului Otoman, în concordanță cu interesele și politica externă a Austriei legate de „principatele dunărene”.
Războiul Crimeii s-a terminat cu un armistițiu și fixarea unei noi situații geopolitice a Europei de Est. Scopul era slăbirea influenței Rusiei în Orient și în Marea Neagră, care urma să fie neutră. Pe 3 iunie 1854, Austria cere Rusiei să se retragă din Principatele Române, lucru pe care l-a făcut. Atunci Imperiul Austriac a ocupat Principatele Române, în octombrie 1854, punând 300.000 de soldați la granița Moldovei cu Rusia.
Ce interese au fost la mijloc
Napoleon al III-lea spunea că Principatele Române erau cele mai potrivite pentru a-și promova ideea principiului național, în propriul interes al Franței, în urma eșecului francez din 1815. Internațional, el a dat naștere la ideea unirii principatelor române. Dar ambasadorii Angliei și ai Austriei încercau să lege Principatele Unite și mai puternic de Imperiul Otoman.
Au susținut că tratatele ruso-turce care organizau intern principatele în Regulamentul Organic dinainte de 1828 nu mai erau valabile. Înalta Poartă avea de reînnoit imunitatea și privilegiile acordate de pe timpul lui Baiazid I, reținându-se în art. 2 că Moldova și Țara Românească rămân parte integrantă a Imperiului Otoman supuse suzeranității sultanului.
Ideea principatelor unite a stârnit atunci o rezistentă deosebită la Viena și la Înalta Poartă. Politica austriacă se temea că românii vor dori independența și a Bucovinei, ce le aparținea, precum și partea română a Transilvaniei. Se crea astfel un precedent istoric pentru Serbia, care putea fi susținută de Rusia în a lovi interesele Austriei.
Concluziile unirii
După cum spun dovezile istorice, Unirea Principatelor Române ar fi fost proiectul politic al împăratului francez Napoleon III, din două motive. Primul a fost îngrădirea extinderii intereselor rusești, iar al doilea a fost impunerea „principiului națiunii” pentru a submina principiile Congresului de la Viena din 1815, ca armă politică a Austriei
Acest context geopolitic s-a intersectat cu dorința arzătoare a populației și a conducătorilor celor două principate, apărută încă de la 1600. Atunci, Mihai Viteazul a reușit unificarea a două principate de cultură și proveniență înrudite istoric, dar pentru scurt timp
